|
Corina Slabu
Scurt istoric al unei lungi mediatizari
De la Revolutia din 1989 incoace, in Romania a devenit mai mult decat
obisnuit sa se discute despre lucruri pe care majoritatea oamenilor nici
macar nu le cunoaste. Este normal sa vorbesti despre Securitate, atat timp
cat restul lumii o face, iar stirile in domeniu nu se mai opresc. Ce mai
conteaza ce e de fapt, cand cearta despre dosare se plimba dintr-o tabara in
alta a partidelor politice. Ne-am transformat cu totii in spectatorii unei
scenete de prost gust, in care asa zisii actori au uitat sa explice esenta
rolurilor jucate. De fapt, nu au intors niciodata ochii spre sala sa vada
macar in ce categorie de varsta ne incadram noi cei care ii privim usor
amuzati, dar mai ales socati de nonsalanta si naturaletea cu care se
desfasoara intreaga distributie. Pentru regizorul anonim al acestei piese
fara sfarsit, se pare ca timpul a stat in loc si a uitat sa schimbe
generatiile de spectatori. Pentru noi, cei de acum, nu s-a intamplat tocmai
la fel. Generatiile s-au succedat si am ajuns pana azi cand, din pacate,
suntem nevoiti sa asistam la acelasi joc de interese si contradictii
mostenit, cum bine spun tot cei care il fac, de la vechea structura atat de
blamata. Dar ea nu mai exista, oamenii nu s-au schimbat! Au inghetat intr-un
moment dintr-un timp care, probabil, le-a placut prea mult si de care nu se
mai pot desprinde. Si cu noi cum ramane? Cine o sa ne explice realitatea de
atunci atat de controversata acum? In nici un caz ei,
desi sunt marturiile vii ale acelei lumi. Poate, o
parte din parintii nostrii, care nu s-au lasat purtati de iuresul comunist.
Dar si ei ar fi oarecum subiectivi. A mai ramas istoria, dar nu cea dictata
mai tarziu, ci consemnata pas cu pas de-a lungul timpului. Am mers pe urmele
unui trecut intunecat al unei epoci care s-a sfarsit tragic din dorinta de a
ne lamuri macar putin in legatura cu acest subiect atat de discutat, al
Securitatii. De fapt, momentul culminant al acestei piese atat de
schimbatoare in strategii si tabere, dar la fel de plictisitoare. Dincolo de
toate, raman intrebarile legate de un capitol al istoriei noastre si pe
care, noi, generatia de azi, trebuie sa-l deslusim pentru a nu mai comite
aceleasi greseli. Altfel riscam sa ajungem exact ca si cei pe care ii
criticam. Prima greseala deja comisa incepe chiar de la denumire:
Securitate. Nu este tocmai termenul corect. Denumirea oficiala era
“Departamentul Securitatii Statului”. Sub acest nume functiona serviciul de
informatii roman in perioada comunista. A fost infiintat prin decretul 221
din 30 august 1948. primul director a fost Gheorghe Pintilie, care avea si
rang de ministru in cadrul Consiliului de Ministrii, fiind secondat de doi
directori adjuncti cu ranguri de secretar de stat, generalul-maior Alexandru
Nicolski si generalul-maior Vladimir Mazuru. Trei personaje controversate,
ale caror nume, noua, nu ne spun nimic, dar care la vremea respectiva erau
spioni sovietici. Aceasta institutie avearolul “de a apara cuceririle
democratice si de a asigura securitatea Republicii Populare Romane impotriva
uneltirilor dusmanilor interni si externi”. Intre timp, in structura
organizatorica au intervenit o serie de modificari pana in 1956 cand a
intrat in componenta Ministerului de Interne, reorganizat si impartit in
doua departamente: Deapartamentul Securitatii si departamentul Internelor.
Acesta din urma raspundea de Militia de care inca mai auzim din gura unor
politicieni care nu au inteles nici astazi ca denumirea s-a schimbat in
Politie, dar si de inchisori. Pana in acest an, 1956, nu avea atributii in
privinta detinutilor politici din inchisori si lagare de munca, cu exceptia
supravegherii contrainformative a ofiterilor, subofiterilor si trupelor care
indeplineau serviciul acolo. Acest lucru nu inseamna ca organizatia in sine
nu se face vinovata de crimele regimului comunist. Abuzurile erau in toi,
iar ofiterii de securitate n-au intervenit decat in cateva cazuri, cand,
sesizand faptele, fie nu s-a luat nici o masura, fie au fost concediati.
Insa, majoritatea a trecut de cealalta parte a baricadei, implicandu-se in
crime si torturi. Desi vremurile s-au schimbat, si poate nu mai exista
represalii fizice la adresa adversarului, exista totusi cele verbale, care
uneori pot fi chiar mai chinuitoare.
Istoria si-a urmat cursul si venirea lui Nicolae Ceusescu in fruntea
Partidului Comunist Roman a urmat o noua reorganizare a Departamentului
Securitatii Statului. Acesta a fost structurat in sase directii principale:
informatii interne, contrainformatii economice, contraspionaj, securitatea
si garda, contrainformatii militare si cercetari penale. Asa a ramas
organizata pana in 1989, cand pe data de 30 decembrie, Consiliul Frontului
Salvarii Nationale a hotarat desfiintarea Departamentului Securitatii
Nationale. Ce era de fapt acest “consiliu” si acea “revolutie” e un alt
subiect controversat. Contrat imaginii de tara saraca si mai putin
dezvoltata decat statele “mult mai dezvoltate” decat noi, la momentul
respectiv, aceasta securitate era foarte bine ierarhizata, fiecare component
al acestei “caracatite comuniste” stia foarte bine ce are de facut, dovada
fiind teama cu care erau priviti pana si de “avansatii americani”. Exista
agenti si informatori la fiecare nivel al structurilor de partid, dar si
printre oamenii de rand. Se realizau perchezitii ilegale in institutii si
locuinte, arestand oponentii lui Ceausescu. Practic, oamenii se turnau unii
pe altii, ba de frica, din cauza amenintarilor primite, ba din invidie sau
chiar din interes, sub promisiunea unei vieti mai bune. Erau interceptate
telefoanele, telegramele sau faxurile enind din sau spre strainatate,
agentii puneau microfoane in cladiri publice si locuinte private pentru a
supraveghea discutiile dintre cetateni. Strainii erau foarte bine
supravegheati, iar oamenii trebuiau sa anunte orice contact cu un strain in
termen de 24 de ore. Daca lucrurile stateau asa, e logic sa ne intrabam de
ce nu a existat o impotrivire a acestui sistem, adica atat de terorizati
erau cu totii incat nu puteau sa faca nimic? Si atunci de unde curajul unei
revolutii? Realitatea este ca au fost totusi unele revolte izolate si rare,
miscari de opozitie care au pornit de la muncitori, minoritati etnice si
religioase. Dintre acestia, se pare ca muncitorii sunt cei care au devenit o
adevarata amenintare la adresa regimului comunist, la starsitul anilor ’70.
In anii ’80, nemultumirile s-au intensificat datorita nivelului de trai
scazut, culminand cu o revolutie 9 ani mai tarziu. Se pare ca “forta”
acestei organizatii a scazut intr-atat incat a disparut. Sunt multi cei care
se intreaba cum a fost posibil acest lucru in conditiile in care era atat de
bine organizata. Dar cum ramane cu cei care astazi sunt din nou actorii
acelor vremuri? Politicienii de azi care scotocesc prin dosare, intotdeauna
ale celorlalti, ca doar nu ale lor si care incearca sa ne demonstreze ca
avem securisti printre noi. E logic sa fie asa, avand in vedere trecutul
atat de indelungat al acestei organizatii care nu putea sa dispara peste
noapte definitiv, doar pentru ca nu mai exista comunism. Din nou ne intrebam
de ce au trebuit sa treaca atatia ani de la revolutie, pentru ca, tocmai
acum, in 2006, in prag de aderare la atat de ravnita Uniune Europeana, cand
ar trebui sa privim spre viitor, se se aduca in discutie acest subiect din
care, majoritatea politicienilor fac parte. Se pot declara democrati, dar nu
au cum sa stearga trecutul.Se pot declara democrati, dar nu au cum sa
stearga trecutul.
Opinia ta
aici |
